Autobuzul

(Vis de Hoffern, Austria)

            de Luminiţa Manole

Staţiile sunt foarte lungi în această parte a oraşului. Mai ales seara, drumul parcă nu se mai sfârşeşte.

- Greu mai trece timpul când este atât de mult de mers, sparge cineva tăcerea. La ce staţie coborâţi?

Atât de neobişnuit era ca cineva să vorbească pe acest traseu cu altcineva, necunoscut, încât unii tresar.

- La capăt, se auzi venind răspunsul.

Acum tresar toţi. Doar două cuvinte, dar ce voce deosebită!  

- A, înseamnă că vom merge împreună. Ce bine că vom putea vorbi. Şi eu cobor la capăt. Fac drumul acesta de ani de zile, dar nu am simţit până acum nevoia să vorbesc. Sincer, dumneavoastră mi-aţi stârnit o curiozate de-a dreptul nesăţioasă. Nu ştiu de ce, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, dar aş vrea să ştiu orice vreţi să îmi spuneţi despre dumneavoastră. Niciodată nu mi s-a întâmplat aşa ceva, e ca şi cum aş fi atras magnetic.

- Nu-i nimic, vă înţeleg, mi se întâmplă deseori ca oamenii să se ţină scai de mine să-mi afle „secretele”. Nu-i aşa că simţiţi nevoia să ştiţi cine sunt, unde mă duc acum şi mai ales ce taină ascund aceşti ochi ai mei care fascinează prin frumuseţea lor?

- Aşa este, exact aşa este, domnul meu, cuvânt cu cuvânt. Şi să ştiţi că nu sunt unul dintre acei călători care se plictisesc şi vorbesc cu vecinul numai ca să treacă timpul. Dar vă rog să mă lăsaţi să mă uit mai bine la ochii dumneavoastră. Să îi ţin minte că aşa ochi nu am să mai văd. Oooo! Mi-e şi  ruşine, dar nu mă pot abţine.

Femeia din faţă se tot foia pe scaun de un timp şi acum nu a mai răbdat şi s-a întors să se uite şi ea. Şi-a fixat privirea direct în ochii lui şi s-a înroşit până în vârful urechilor:

- Mă scuzaţi, am auzit fără să vreau ce aţi vorbit...

- Nu-i nimic, sunt obişnuit...

S-a întors şi gospodina de lângă ea:

- Ooo, dar chiar că sunt frumoşi, maică! Ptiu, ptiu, să nu te deoache cineva! Dar ce ziceai că faci acolo, la capătul liniei?

- Merg să-mi împlinesc destinul. La capătul liniei cred că mă aşteaptă ceva foarte deosebit. Nici mie nu-mi vine să cred, totuşi merg acolo să văd ce va fi.

- Mă scuzaţi că mă bag şi eu în vorbă, aşa, nepoftit. Trebuia să cobor la staţia trecută, dar curiozitatea a fost mai mare decât gândul că voi ajunge acasă şi mă voi odihni după o zi de muncă. Deci, spuneaţi că nu ştiţi ce vă aşteaptă la capătul liniei? Vă întâlniţi cu iubita? O veţi cere în căsătorie şi nu ştiţi ce va spune ea? Ador aceste situaţii! Ne lăsaţi şi pe noi să vedem ce va spune ea?

- Vă las să veniţi cu mine, oricine poate veni cu mine la capătul liniei, dar vă spun că nu e vorba de o cerere în căsătorie.

La aceste cuvinte ochişorii unei fete din faţă sclipesc uşuraţi. Deja se imagina plimbându-se de mână cu el. Se trezi că îşi întoarce spre el faţa frumuşică:

- Atunci vin şi eu să văd ce destin ne aşteaptă la capătul liniei! Ăăă.... Adică am vrut să spun ce destin Îl aşteaptă.

Ar fi vrut să îşi retragă cuvintele, să le întoarcă înapoi cumva, dar ele au fost spuse şi le-a auzit deja tot autobuzul.

În mod normal mulţi ar fi zâmbit auzind cuvintele fetei, dar atmosfea era de aşa natură încât toţi păreau că vor să participe la acest eveniment din viaţa lui, oricare ar fi fost acela.

- Da, mergem să participăm la împlinirea destinului lui şi noi, vorbi în numele familei sale un alt călător. Nici noi nu am coborât când trebuia, tocmai pentru a fi alături de acest domn. Dar vă rugăm să ne daţi măcar un indiciu despre ce ne aşteaptă acolo, dacă tot venim atâţia oameni.

- În primul rând, vă spun că de la capătul liniei mai am de mers un kilometru pe jos...

- Vă duc eu pe toţi, se auzi precipitat glasul şoferului.

- Drăguţul de el, mulţumi gospodina în numele tuturor.

- În al doilea rând vă spun, continuă el, că dacă este aşa cum mi s-a spus, acolo ne vom întâlni cu ceva care va semăna cu o navă extraterestră, aşa cum aţi văzut în filme.

- Marfă! exclamă un puşti lângă tatăl lui, care era mai reţinut.

- Taci din gură, ţi-am spus că trebuia să coborâm. Acum, ce va spune maică-ta? Am mers atâtea staţii în plus ca să vedem că nu e întreg la minte.

- Să coboare acum cei care cred că nu e adevărat ce spune acest om! hotărî şoferul, oprind maşina.

- Eu nu  cobor, se auzi o voce.

- Eu oricum cobor la capăt, se auzi apoi.

- Eu îl cred orice mi-ar spune, se trezi că gândeşte din nou cu voce tare fata frumuşică.

- Măcar să avem ce-i spune maică-tii, când ne va lua la întrebări, se hotărî să rămână şi tatăl băiatului.

Autobuzul porni din nou, cu acelaşi număr de călători.

- Un OZN, spuneţi?

- Da, ceva cum aţi văzut în filme. Dar nu neapărat cu extratereştri înăuntru.

- Vă rugăm, spuneţi-ne toată povestea, că ne apropiem de capăt şi vrem să fim puşi în temă în timp util, puse punctul pe „i” profesorul de matematică din faţă. Cum aţi luat legătura cu OZN-ul?

- Prin Dumnezeu. El mi-a vorbit.

- Ooooo! se auzi aproape la unison, de peste tot. Surpriza era prea mare. După o clipă de tăcere generală, cel de lângă el concluzionează hotărât:

- Dacă mi-ar fi spus altcineva că i-a vorbit Dumnezeu şi că se duce acum, în seara asta să se întâlnească cu un OZN, aş fi format numărul de la balamuc, să vină să îl ia. Dar pe dumneavoastră îmi vine să vă cred. Da, chiar vă cred, deşi nu înţeleg nici eu de ce şi cum. Dar vă cred. Îmi inspiraţi încredere. Eu cred că aţi vorbit cu Dumnezeu şi cred că El v-a spus de OZN.

Gospodina arde de nerăbdare:

- Haide frumuşelule, spune-ne şi nouă ce aţi mai vorbit voi doi acolo. Spune să afle şi mătuşa că e mai ceva ca la telenovele ce ni se întâmplă nouă aici. Simt că-mi palpită inima de emoţie.

Profesorul de matematică urmă firul logic:

- Deci Dumnezeu v-a spus că veţi întâlni astăzi un OZN.

- Da. Eu îi spusesem odată că aş vrea mult să îl cunosc pe El, cel care a creat toate lucrurile şi toate fiinţele, cel despre care mulţi vorbesc dar pe care puţini îl cunosc.

Toţi cei din autobuz se înfioară. Asta era ceea ce i-a făcut acum să fie împreună aici, fără ca ei să ştie. Cu toţii şi-au dorit măcar o dată în viaţă, cu ardoare, să îl întâlnească pe Dumnezeu.

- Astăzi dimineaţă, continuă el, am avut în faţa ochilor toată ziua ce va urma. Şi la sfârşitul acestei zile, mi s-a arătat clar cum voi întâlni acel OZN în care se va găsi Dumnezeu.

- Dar de unde ştiţi că e adevărată viziunea aceasta? se hotărâ cineva să întrebe.

- Vom vedea peste câteva minute cu toţii dacă e adevărată. Oricum, tot ce am văzut până aici s-a adeverit. Chiar şi pe voi v-am văzut, pe fiecare. Un singur lucru lipseşte. În autobuz trebuia să fie şi un  preot, dar nu-l văd acum.

Toţi se uită în jur, să vadă unde e preotul. Nimeni nu s-ar fi gândit că nu ar exista un preot în autobuz.

Atunci se ridică încet de pe scaun un bătrân. Şi-a scos de pe el o manta lungă, ce îi acoperea hainele de dedesubt.

- Mi-am ascuns veşmintele de preot pe sub haina aceasta. Vroiam să

văd care mai este credinţa în lume. Îmi vine mai uşor aşa. Acest om a văzut deci bine.

            S-au auzit exclamaţii de uşurare şi de uimire.

Gospodina, cu ochii în lacrimi:

- Chiar i-a vorbit Dumnezeu! Mai ceva ca la telenovele!

- Dar de ce să vină Dumnezeu într-un OZN? (Profesorul mai urmărea încă firul logic.)

- M-am întrebat şi eu de ce şi mi-am adus aminte că mi-am dorit foarte mult într-o vreme să văd un OZN. Aceasta a fost o dorinţă foarte mare, pe care se pare ca mi-o va îndeplini chiar El azi.

Fata cea frumuşică deveni foarte atentă, pentru că şi ea îşi dorise mult să vadă un OZN. Şi nu numai ea deveni atentă. Toţi cei din acest autobuz au avut cândva această dorinţă foarte puternică. Acesta era al doilea punct comun tuturor. Deveniseră cu toţii foarte gânditori.

- Mi s-a mai arătat dimineaţă că Dumnezeu va fi în acel OZN. Pentru ca întâlnirea să fie deplină, eu trebuie să ating acea navă cu mâna. Doar atât mai trebuie să fac pentru a-l întâlni. Restul va veni de la sine, şi nu mi s-a mai arătat. Doar mi s-a spus că va veni de la sine.

- Şi noi de ce trebuia să fim în acest autobuz? Nu aţi văzut în viziune şi ceva cu noi? În afară de faptul că suntem prezenţi, mai e şi altceva?

- Am văzut că...

- Am ajuns la capătul liniei!, anunţă şoferul. Pe unde o luăm acum?

- Înainte, apoi la dreapta după o casă rosie mare, şi apoi două sute de metri pe terenul viran până la un nuc, spuse fără să clipească.

            Toţi priveau înmărmuriţi cum traseul se adeverea punct cu punct. Iată şi nucul...

Au coborât, unul câte unul, tăcuţi şi cu ochii mari de curiozitate.

- OZN-ul va veni peste două minute, îi anunţă el.

Fata frumuşică se nimeri să fie chiar lângă el şi se bucură imens când el o luă de mână.

- Haideţi să vă arăt unde va ateriza.

Au mers cu toţii câţiva paşi mai încolo.

            - Chiar acolo. Şi le arătă locul.

O lumină deja cobora încet din cer.

Câţiva, văzând-o, se retrag cât de rapid pot ei, fugind cât îi ţineau picioarele. Şi-au conştientizat şi şi-au asumat voiniceşte limitele.

Lumina coboară şi în faţa ochilor uimiţi ai celor rămaşi ia forma unui OZN, chiar aşa cum văzuseră ei în filme.

Le trece tuturor prin cap, ca un fulger comun, că aşa erau probabil sălbaticii când au văzut un avion sau un elicopter. Şi ei au avut tendinţa de a-l diviniza, pentru că nu îl înţelegeau. Nici ei nu înţelegeau nimic acum şi la fel credeau şi ei, datorită circumstanţelor, că în OZN este Dumnezeu însuşi care îl aşteaptă pe cel care le-a vorbit în autobuz.

Gospodina începe să plângă cu mâinile la ochi, complet depăşită de situaţie. 

Preotul are păreri de rău, că nu e el cel aşteptat.

Majoritatea dintre ei au reacţii interne mai mult sau mai puţin paralizante.

Fata işi aduce aminte că el trebuia să pună mâna pe OZN pentru ca întâlnirea să fie deplină. Îi pare rău, pentru că acest lucru echivala cu desprinderea mâinilor lor. Şi poate că dacă el se întâlnea cu Dumnezeu, nu îl va mai vedea niciodată.

„Dar nu, nu se poate să fiu aşa egoistă, alungă ea aceste gânduri fulgerător. El trebuie să îşi împlinească destinul!”

- Haideţi, domnule, puneţi mâna pe OZN, să nu plece, încep să se audă voci în spate.

Fata simte în mâna ei că el tremură.

- Nu pot face asta. Nu ştiu dacă merit!... şopteşte el.

- Haideţi, cum să nu puteţi? Fata începe să îl tragă de mână spre OZN. El se lăsa tras, dar se vede că nu vrea. Începe să se opună în mod clar. Dinspre navă  începe să bată un vânt, care devine tot mai puternic.

- Nu se poate, e un laş! răbufni o voce.

- Ba nu e laş! Fata are lacrimi în ochi:

- Lasă, că te ajut eu să te întâlneşti cu El. Îl trage după ea, împotriva vântului care devine vijelie.

- Te ajut eu să îţi împlineşti cel mai mare vis. Te înţeleg că ţi-e frică. Dacă nu era să te ajut şi mie mi-ar fi fost frică să mă apropii de navă, chiar dacă era chiar Dumnezeu în ea. Haide, rezistă!

Îl trage din răsputeri. Vijelia asta ciudată e numai la câţiva paşi de OZN, numai unde sunt cei doi.

Ajung lângă navă. Mai aveau puţin de tot până când el putea atinge cu mâna nava.

- Haide, încă puţin, te implor!

Se petrece acum ceva la care nimeni nu s-ar fi gândit. Ea atinge nava din greşeală înaintea lui. A vrut să se sprijine de ea pentru a-l putea trage pe el. Şi când o atinge, aceasta se transformă brusc în lumină şi o absorbe, lumină în lumină topindu-se.

Preotul cade în genunchi:

-         Doamne!

O clipă atât de lungă trece, în tăcere vidă.

            Însă, imediat după revenirea din surpriză, cineva spune cu voce tare ceea ce toţi gândesc:

- Totuşi, degeaba a avut el viziuni, degeaba părea aşa de deosebit, dacă la momentul hotărâtor s-a comportat aşa. Fata era mai pregătită ca el. De asta a luat-o Dumnezeu pe ea.

Lumina începe să se ridice.

Corpul celui ce le-a vorbit în autobuz se ridică şi el, plutind, imaterial ca un abur. Se alătură topit luminii ce se depărtează. 

Vag, din lumină se mai văd pentru o clipă acei ochi fascinanţi, care zâmbesc complice:

- Mă voi întoarce peste patru sute de ani...